Awesome MySpace Comments & Myspace Layouts

Diferente intre biserica ortodoxa si cea catolica

1. filioque: Ei zic ca Duhul Sfant purcede si de la Tatal si de la Fiul. Aceasta greseala dogmatica este cea mai grea. Sfantul evanghelist Ioan spune ca Duhul Sfant purcede de la Tatal si este trimis in lume prin fiul. (Ioan)2. suprematia papala: Papa este considerat de ei capul suprem al Bisericii crestine, adica loctiitorul lui Hristos pe pamant! Mai mare decat toti patriarhii! Ceea ce n-a facut Biserica Universala. Mandrie draceasca. Papa se numeste urmasul Sfantului Petru!

3. infaibilitatea papala: Ei zic ca Papa nu poate gresi ca om, in materie de credinta, cand predica el ceea ce iarasi este o dogma noua respinsa de Biserica Oortodoxa.

4. purgatoriul: Ei zic ca intre Rai si iad ar fi un foc mare unde sta sufletul cateva sute de ani si se curata, apoi se duce in Rai. Nu scrie in Sfanta Scriptura asa ceva; nu-i prevazuta nicaieri aceasta invatatura.

5. azimile: Ei nu slujesc cu paine dospita, ci cu azime, ca evreii.

6. imaculata conceptie: Ei zic ca Maica Domnului ar fi nascuta de la Duhul Sfant. Nu-i adevarat. Este nascuta in chip firesc din dumnezeiestii Parinti, Ioachim si Ana, ca rod al rugaciunii.

7. substantialitatea: La sfintirea Sfintelor Daruri catolicii nu fac rugaciunea de invocare a Sfantului Duh, cum facem noi la Sfanta Epicleza. Ei zic ca Darurile se sfintesc singure, cand se zice: Luati mancati… si celelalte. Nu au rugaciunea de pogorare a Duhului Sfant, peste Daruri.

8. celibatul preotilor: Preotii catolici nu se casatoresc. Sunt celibatari, impotriva Sinoadelor ecumenice care au hotarat ca preotii de mir sa aiba familie.

9. indulgente papale: Alta ratacire. Papei, daca-i dai parale multe, poti sa faci oricate pacate te iarta, te dezleaga. Sfintii lor au prea multe fapte bune, n-au ce face cu ele, le da papei, iar el vinde aceste merite prisositoare spre iertarea pacatelor oamenilor care nu au destule fapte bune.

10. mirungerea: Catolicii nu miruiesc copii imediat dupa Botez, ci la sapte-opt ani si numai arhiereii ii miruiesc.

11. liturghia: Noi avem liturghiile constantinopolitane ale Sfantului Vasile cel Mare, Grigore Dialogul si Sfantul Ioan Gura de Aur, iar catolicii au liturghia romana si cea ambroziana.

Fragment din “Ne vorbeste parintele Cleopa”, vol.3, p.65, ed. Episcopiei Romanului, 1996

http://www.voscreasna.com/133/inaltarea-domnului-sfantul-nicolae-velimirovici/

INALTAREA DOMNULUI

Taina Înălţării

Aşa cum taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este Pătimirea Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa şi Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim despre Înălţarea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din învăţătura Bisericii şi din practica Bisericii. Aşa cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt are două sărbători, şi anume Buna Vestire şi Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în 25 martie şi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului din 25 decembrie, aşa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, aşa cum este sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate duminicile de peste an, aşa este şi o sărbătoare a Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care este şi cu sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până în vinerea din săptămâna următoare Înălţării, care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile trăim evenimentul acesta în actualitatea lui.

În aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le aduc în actualitatea noastră şi ne dau prilejul să ne referim la ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile ei, ne ţine atenţi în legătură cu evenimentele pe care le sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi înşine, să ne cunoaştem credinţa pe care o avem în evenimentele respective şi să fim martori ai acelor evenimente pe care le credem. Aşa se face că devenim şi martori ai Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum suntem martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi aceasta se potriveşte mai ales la Înălţarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor: “Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). E ultimul eveniment din viaţa de pe pământ a Mântuitorului şi fiind ultimul eveniment este, am putea zice, şi evenimentul rezumat, un eveniment în care se rezumă toată viaţa pământească a Domnului Hristos. Aşa că nu e de mirare că în legătură cu acest eveniment se pune şi problema mărturiei. De fapt mărturie despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos o dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie despre celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înviere, tot aşa şi mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm toţi cei care credem în Înălţare.

Dar de altfel nu numai despre Înălţare. Când zice Domnul Hristos “Îmi veţi fi Mie martori” înseamnă: veţi mărturisi credinţa în Mine, în tot ceea ce ţine de Mine şi în tot ce ţine în acelaşi timp de voi, pentru că toate câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez şi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi şi pentru a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a întâmplat pentru noi şi fără îndoială că şi celelalte evenimente şi pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru Mântuitorul Însuşi.

Temei pentru credinţa în Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19 din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au ştiut despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de a fi Evanghelia a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de a fi scrisă Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la început a fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulaţie, ci a avut-o în vedere ca o carte adresată unei anumite persoane pe care a informat-o despre cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos, şi cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf. Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra Înălţării, nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezintă evenimentul şi reia cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos şi în Faptele Apostolilor, la începutul cărţii în cap. 1, unde sunt câteva versete lămuritoare în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. Însă cele scrise de sf. evanghelişti au ajuns la cunoştinţa oamenilor după ce s-au răspândit cărţile respective, Evangheliile. Ori înainte de aceasta, Biserica a învăţat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Timotei are cuvântul că e mare taina creştinătăţii, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3, 16). Deci şi Înălţarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale Sf. Apostol Pavel. Bineînţeles că şi Epistola I către Timotei a fost o carte ocazională şi o carte care nu a avut circulaţie foarte repede şi o circulaţie foarte mare.

Faptul încredinţării despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi, din propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem şi nişte documente scrise şi e bine şi ne bucurăm de ele, dar, cum am spus şi altă dată, Biserica ar fi existat şi fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.

Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi, i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu Înălţarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că ucenicii s-au închinat Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălţat la cer – e foarte important să reţinem lucrul acesta – binecuvântând. Şi e important să ştim şi să reţinem că Sf. Evanghelist Luca nu se mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci adaugă îndată: “Şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer”. Am putea zice că e un fel de atenţionare. Ar fi o informare şi o atenţionare. Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au fost mulţi de faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune, în orice caz Biserica învaţă că a fost de faţă şi Maica Domnului. Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul Hristos mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă, mai zice o dată: “Şi pe când îi binecuvânta, – atenţionând, fiţi atenţi, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni – S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”.

HRISTOS A INVIAT DIN MORTI

CU MOARTEA PE MOARTE CALCAND

SI CELOR DIN MORMINTE

VIATA DARUINDU-LE.

ASPECTE SPIRITUALE SI SOCIALE

Pentru noi romanii, tema asa intitulata, ar parea, la prima vedere, ca nu are multe necunoscute, deoarece ca ortodocsi si legati bisericeste din cele mai vechi timpuri pana astazi de Patriarhia Constantinopolului, ce reprezinta prin excelenta traditia bizantina, am trait-o din plin, ne-am nascut in ea si ne-am obisnuit cu ea, incat ne-a devenit o “a doua natura”. In fond, asa este, caci am mostenit caracteristica de baza bizantina a Pastilor, anume aceea de a fi cea mai mare sarbatoare crestina, cu cinstirea corespunzatoare care decurge din aceasta. Timp de doua milenii de viata crestina pe pamant romanesc Pastile au fost centrul sarbatorilor din calendarul nostru, momentul de curatire si traire sufleteasca cel mai inalt, spre care se indreptau sperantele tuturor credinciosilor.

Dar cei aproape 50 de ani de dominatie comunista au afectat destul de mult cinstirea care se dadea altadata Pastilor. In anul Revolutiei de eliberare de sub comunism (1989), Pastile fusesera declarate, pentru multe categorii de salariati, zi lucratoare, in care s-a muncit, iar acum, dupa 10 ani de la acest eveniment se incearca in anumite medii muncitoresti (mineresti) sa se revina la sistemul comunist ¹. Ma gandesc ca asemenea initiative, din ziua de azi, isi au explicatia in necunoasterea fondului teologic al sarbatorii Pastilor, in ruperea de catre comunisti a traditiei de odinioara, rupere pregatita in timp, prin masuri treptate, dar multiple si care au culminat in 1989 cu anularea ei ca sarbatoare legala, coborata cel mai mult la nivelul unei dumineci obisnuite, devenita frecvent si aceasta zi de lucru. Situatia la care s-a ajuns in 1989 cu sarbatorirea Pastilor se explica mai cu seama prin masurile dure luate de autoritatile atee. Aceste autoritati au adus imense prejudicii ortodoxiei romanesti. Consecintele se constata azi, in Biserica si mai ales in societate. Din fericire, generatiile care au cunoscut si au mentinut, chiar in conditii vitrege, traditiile crestine vechi n-au fost lichidate complet, incat acestea au putut face legatura de la trecut, la prezent si viitor, si apoi le-au transmis si celor tineri, care nu le stiau in adevarata lor insemnatate. O traditie nu se lichideaza usor, fiindca ea se statorniceste, istoric, pe o perioada indelungata de timp, in cadrul unor grupuri etnice si sociale largi (popoare, natiuni). Traditia se transmite din generatie in generatie, nu numai oral, prin cutuma, obiceiuri, ci si prin scris, devenind o trasatura specifica a unui popor; de aceea este greu de scos din viata oamenilor. Din fericire, la noi traditia sarbatorii Pastilor a fost doar ranita, poate adanc ranita, dar nu omorata.

Socot, deci, ca o scurta incursiune in trecutul nostru bizantin-ortodox va servi cunoasterii radacinilor noastre comune si, in acelasi timp, va reprezenta hrana din care sa ne alimentam azi, spre reinvierea in toata splendoarea sarbatoririi Pastelor de aici inainte.

Trebuie precizat, insa, din capul locului, ca traditia bizantina, constituita in cadrul imperiului fondat de Constantin cel Mare, in al III-lea deceniu al secolului al IV-lea, – prin zidirea unei noi capitale a Imperiului roman pe locul vechiului oras Byzantion, intre anii 324-330, numita Constantinopol si apoi deplasarea centrului de greutate al lumii vechi de la Roma aici – a preluat vechile datini pascale apostolice si patristice cristalizate in secolele I-III, pe care le-a dus mai departe si le-a desavarsit in sensul uniformizarii datei de sarbatorire a Pastelor la Sinodul I ecumenic de la Niccea (325), a adancirii semnificatiei ei telogice si a maretiei in manifestare, deoarece avea loc acum intr-un stat crestin.

In traditia apostolica si a Parintilor din secolele I-III, Invierea Domnului constituia piatra de temelie a credintei crestine, fara de care viata in Hristos nu este posibila. Temeiul acestei gandiri a fost sintetizat de Sfantul Apostol Pavel prin cuvintele: “Daca Hristos n-a inviat, atunci zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica-i credinta voastra” (I Cor. 15, 14, 17). De fapt, Invierea reprezinta implinirea celui mai adanc sentiment uman, anume nadejdea in viata vesnica. Facut dupa chipul lui Dumnezeu, omul tinde in mod natural spre Absolut (adica spre Dumnezeu). Fara legatura cu Dumnezeu omul nu poate fi cugetat. Raportarea la Absolut tine de fiinta omului. De aici suspinul si nostalgia lui dupa Paradis ². Fericitul Augustin a sintetizat foarte frumos acest simtamant: “Nelinistit este sufletul meu, Doamne, pana ce se va odihni in Tine”. Mantuitorul facuse in timpul activitatii Sale multe minuni, spre alinarea diferitelor suferinte umane, procedase chiar la invieri din morti. Toate aceste binefaceri puteau fi privite de multi ca intamplari izolate, care avizau doar anumite persoane umane, fara sa cuprinda intreaga fire omeneasca. Nazuinta spre vesnicie a fiecarui suflet avea nevoie de o confirmare ca minunile facute asupra altora se pot rasfrange asupra fiecaruia dintre oameni. Luand firea noastra umana, Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiu al Omului, intru toate asemenea noua, afara de pacat si inviind El se facea garant al invierii noastre a tuturor (Evrei 2, 11-17; I Cor. 12, 13, 17). Invierea Mantuitorului incheia si incorona activitatea Sa de trei ani si jumatate, biruind asupra mortii, pe care primii oameni Adam si Eva si-au luat-o asupra-le, ca urmare a pacatului neascultarii. Porunca data de Dumnezeu lui Adam: “Iar din pomul cunoasterii binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit” (Fac. 2, 17) n-a fost respectata si de aceea el si Eva impreuna cu toti succesorii lor au cunoscut moartea sufletului, au pierdut comuniunea cu Dumnezeu, adica viata vesnica in fericire. Aceasta moarte lua sfarsit acum prin Invierea Mantuitorului Hristos. De aceea, o cantare bisericeasca din noaptea Invierii cuprinde si aceste cuvinte: “Pe Adam din stricaciune cu neamul sau L-ai inviat impreuna cu Tine”.

In literatura teologica a primelor secole, problemele legate de importanta Pastelui au fost abordate de diversi Parinti ai Bisericii. Numeroase omilii pascale ori alte lucrari lamuresc diferite aspecte ale Pastelui din Vechiul Testament, dar mai ales din Noul Testament, subliniind superioritatea acestuia din urma asupra celui dintai. Pot fi mentionati in aceasta privinta: Meliton de Sardes, papii Clement si Ippolyt ai Romei, Chiril al Ierusalimului, Hesychius de Ierusalim, Ioan de Beyrut, Pseudo-Chrysostomul, Sfantul Grigorie de Nazianz, Sfantul Ioan Hrysostom ³, Leontie de Constantinopol si altii ⁴. Un lucru asupra caruia se insista mult in primele veacuri, in legatura cu Invierea, este atotputernicia lui Dumnezeu, care poate face orice vrea, din imposibil, posibil, din incredibil, credibilul, si aceasta insistenta se explica prin aceea ca una dintre obiectiile paganilor era credinta in imposibilitatea invierii din morti. Dar “Nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, raspundea deja, in secolul al II-lea, papa Clement (Epist. Ad. Corinthlos, 27).

Sfantul Grigorie de Nazianz, in prima sa cuvantare de dupa hirotonirea intru preot ⁵, rostita cu prilejul Sfaintelor Pasti din anul 362, care a cazut atunci in 31 martie, vede in Invierea Domnului o sarbatoare plina de stralucire, a carei lumina imbracata pe fiecare om, aduce dragostea intre toti oamenii, la acea intensitate incat sa se cheme intre ei frati, sa-si dea imbratisarea iubirii, chiar si cu cei care le-au fost pana atunci dusmani (I, 1, P. 73). Se pare ca aceste cuvinte ale Sfantului Grigorie au stat la baza frumoasei cantari (Slava, glas V) din noaptea de Pasti: “Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unul pe altul sa ne imbratisam; sa zicem: fratilor si celor ce ne urasc pe noi, sa uitam toate pentru Inviere si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti…”. Cea mai pretioasa ofranda, pe care Sfantul Grigorie o recomada s-o aducem lui Dumnezeu de Pasti este presoana noastra, ea constituind binele cel mai de pret in fata lui Dumnezeu: “sa redam chipului, ceea ce este dupa chip” ( ), sa fim constienti de demnitatea noastra, sa cinstim modelul (arhetipul) nostru ( ) si sa cunoastem puterea tainei pentru care a murit Hristos” (I ,4).

Sfantul Ioan Gura de Aur in “Cuvantul sau de invatatura la Invierea Domnului”, inclus, pentru frumusetea lui, in slujba de Pasti si citit cu acest prilej, vede in Pasti un praznic frumos si luminat, plin de bucurie, care ne-a izbavit de teama de moarte prin Invierea Mantuitorului Hristos: “Unde-ti este, moarte, boldul? Unde-ti este, iadule, biruinta?” (I Cor. 15, 55). Cartile de cult au preluat fondul teologic al Parintilor si au cantat Pastile ca pe cea mai mare sarbatoare, plina de lumina si bucurie: “Aceasta este ziua, care a facut-o Domnul, sa ne luminam si sa ne bucuram intr-insa”. Sau: “Aceasta minunata si sfanta zi, una a sambetelor, imparateasa si doamna, al prazincelor praznic si sarbatoare este sarbatorilor”> “Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos in lumina cea neapropiata a Invierii”. “Hristoase, o, Pastile cele mari, cele sfintite, da-ne noua sa ne impartasim cu Tine in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale”. “Cerurile dupa cuviinta sa se veseleasca si pamantul sa se bucure si sa praznuiasca toata lumea cea vazuta si cea nevazuta, ca Hristos S-a sculat, veselia cea vesnica”! “Acum toate s-au umplut de lumina si cerul si pamantul si cele dedesubt”. Din toate acestea reiese ca bucuria Invierii cuprinde intreaga creatie, vazuta si nevazuta.

Pentru nici o sarbatoare crestina din cursul anului nu exista expresii de cinstire la surpelativ, ca acestea. Este explicabil, deci sa constatam ca literatura teologica si cultul au ridicat pe primul loc, intre sarbatorile din calendarul ortodox, Sfintele Pasti. Asa intelegem de ce si numeroase reglementari canonice vin sa precizeze modalitati de pregatire pentru intampinarea Pastelor ori sa prevada masuri impotriva celor care le-ar serba la alta data decat cea stabilita pentru intreaga Biserica. In ce priveste data de sarbatorire, au ramas valabile, in cadrul Imperiului bizantin hotararile Sinodului I ecumenic de la Niceea (325), potrivit carora Pastile trebuie sa fie cinstite in prima duminica dupa echinotiul de primavara (21 martie), dupa luna plina si sa nu cada niciodata in aceeasi zi cu Pastile iudaic; de aceea, nu inistam asupra acestui lucru. Mai relevant ni se par, pentru tema noastra, normele fixate de canoane privitoare la post si rugaciune, obligatorii inainte de Sfintele Pasti. Obligativitatea postului mare (Paresimilor) este indicata de Canonul 69 al Sfintilor Apostoli ⁶ pentru toti crestinii: “Daca vreun episcop sau presbiter sau diacon sau ipodiacon sau citet sau cantaret nu posteste Sfantul si Marele Post al Pastelor, sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, fara numai daca va fi impiedicat de slabiciunea trupului; iar daca va fi laic, sa se afuriseasca” ⁷.

Aceste prevederi generale devin mai aspre pentru monahi, caci lor nu le este permis decat sa manance o data pe zi, dupa vecernie, iar meniul este redus la legume fara untdelemn: “Post postim carele au postit Domnul Hristos, Sfantul si Marele, care se chiama si iaste Pareasimile, cu curatie si pentru a noastra iertare; si mancam o data in zi, sec, dupa vecernie, si legumi fara untdelemn, iar peaste nicicum, fara numai in ziua Blagovesteniilor, de-acia nicicum” ⁸.

Prevederile acestea sunt atat de stricte, incat se citeaza dupa ele cuvintele Sfantului Athanasie cel Mare, care zice: “Cine va dazlega miercurea si vinerea, acela rastigneste pe Hristos, ca si ovreaii, pentru ca miercurea S-au vandut, iar vineri S-au rastignit” ⁹.

Dezlegarile pentru aceste doua zile sunt permise doar in cazul praznicelor imparatesti si ale Maicii Domnului ¹⁰.

Exceptii de la pazirea integrala a Postului Mare, in care era dezlegata doar mancarea de legume simple, iar cu ulei si vin sambata si dumineca, se faceau doar pentru femeile care nasteau si pentru oamenii bolnavi. Carnea nu se admitea niciodata. “Muiarea care va naste in Postul Mare sau in Saptamana cea Mare, aceea sa nu tie de poruncitul post a se posti de untdelemn si de vin, ce fara de pacat sa manance si sa bea, pentru ca postul pentru smerenia trupului se-au facut, iara ea, aflandu-se bolnava si slaba, ceare si priimeste hrana ca sa ia putere si sanatate. Si altcineva carele va fi slab si bolnav, nu se opreste da zilele carele sunt poruncite a le posti, ce sa manance untdelemn si vin; iar carne sa nu manance macar de s-ar afla si la moarte, cum graieste Valsamon la povestea Canonului 68 apostolic” ¹¹.

Multe dintre normele de postire amintite mai sus se regasesc si in Constitutiile apostolice, o opera compilata, in Antiohia Siriei, in jurul anului 380, din lucrari mai vechi: Didascalia Apostolilor, Didascalia sau Doctrina Apostolilor si Diataxis Sfintilor Apostoli (Traditia apostolica): “Tineti postul de 40 de zile cand se face pomenire de ce a facut Mantuitorul si de invataturile Lui. Se posteste acest post inaintea Pastelor”… In Saptamana Mare (a Patimilor) postul este si mai aspru: ….”Toti veti posti cu frica si cutremur si cand veti ruga pentru toti care au murit” ¹² . “Mantuitorul ne-a poruncit sa postim aceste sase zile din cauza nelegiuirii si nedreptatii iudeilor. El ne-a prescris sa-i plangem si sa tanguim ruina lor; caci El Insusi i-a plans, pentru ca nu l-a luat in seama atunci cand a fost printre ei. El ne recomanda sa postim miercurea si vinerea din cauza Patimilor” ¹³. “Nu mancati decat paine, sare si legume si ca bautura, apa. Abtineti-va de la vin si carne in acele zile, caci sunt zile de doliu, nu de sarbatoare. Postiti vineri si toata ziua sabatului (sambata), iar cei care au putere, sa nu guste nimic pana noaptea la cantatul cocosului; daca cineva nu poate suporta postul in aceste doua zile, cel putin sa pastreze sambata, caci Domnul Insusi zice undeva (Lc. 5, 35): “Dar vor veni zile cand Mirele se va lua de la ei; atunci, in acele zile, vor posti”. In acele zile, deci, El ne-a fost luat de cei care poarta pe nedrept numele de iudei (Apoc. 2, 9). De aceea va indemnam sa postiti in acele zile pana seara, asa cum noi insine am postit, cand El ne-a fost luat de la noi” ¹⁴.

Aceste reglementari de post mai vechi din saptamana Patimilor sunt reluate si de Canonul 89 al Sinodului quinisext: “Crestinii, petrecand zilele mantuitoarei Patimi in post si rugaciune si intru umilinta inimii, trebuie ca in ceasurile de la miezul nopii din sambata mare sa se incheie postul, fiindca dumnezeiestii evanghelisti Matei si Luca, cel dintai prin cuvintele … “Iar intru tarziul sambetei, cand se lumina spre ziua cea dintai a saptamanii” (Mt. 28, 1), iar celalalt prin cuvintele “dis de dimineata” (Lc. 24, 1) ne-au semnalat adancul noptii” ¹⁵.

Pentru noaptea de Pasti, Constituiile apostolice dau urmatoarele norme: “Pana cand incepe sa se lumineze de ziua in prima zi a Saptamanii (Mt. 28, 1), adica dumineca, ramaneti trezi, de seara pana la cantatul cocosului si, adunati in biserica, veghiati, rugandu-va invocand pe Dumnezeu in timpul privegherii, citind Legea, Profetii si Psalmii, pana la cantatul cocosului; apoi, dupa ce au fost botezati catehumenii, s-a citit Evanghelia cu frica si cu cutremur si s-a predicat poporului despre mantuire, puneti capat doliului si rugati pe Dumnezeu ca Israeleul sa se converteasca si sa-i fie dat un prilej de convertire si iertare pentru faradelegea sa” ¹⁶.

“Fiindca Domnul a inviat, voi sa aduceti jertfa voastra, caci in aceasta privinta vi s-a aratat aceasta. Opriti atunci postul, bucurati-va si fiti in sarbatoare, pentru ca parga Invierii voastre, Iisus Hristos, a inviat din morti (I Cor. 15, 20) si aceasta va fi mereu pana la sfarsitul lumii (Mt. 28, 20), pana la venirea Domnului (I Cor. 11, 26). Caci pentru iudei Domnul este inca mort, iar pentru crestini El a inviat; pentru primii, aceasta tine de necredinta lor, iar pentru cei de al doilea, de deplina convingere ca nadejdea in Domnul este viata fara de moarte si vesnica” ¹⁷.

In bucuria Invierii traiau crestinii si in saptamana luminata, cand se savarsea Sfanta Liturghie si se impartaseau credinciosii zilnic, iar catehumenii botezati in noaptea de Pasti, deveniti neofiti, umblau in haine albe. Distractiile prin participarea crestinilor la spectacole, jocuri si petreceri pagane erau interzise. Toate acestea sunt reflectate in canonul 66 al Sinodului quinisext: “De la sfanta zi a Invierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, pana la Duminica noua, toata saptamana se cuvine ca credinciosii sa o petreaca negresit in sfintele biserici, cu psalmi, laude si cantari duhovnicesti, veselindu-se si serband intru Hristos si luand aminte la citirea dumnezeiestilor Scripturi si desfatandu-se cu Sfintele Taine. Caci asa in veci vom fi impreuna inaltati. Deci, aratatele zile nicidecum sa nu se faca alergari de cai sau alt spectacol poporal” ¹⁸.

Cat de multa cinstire trebuie data acestei saptamani reiese si din aceea ca Sfantul Nichifor Marturisitorul, mare carturar si patriarh al Constantinopolului (806-815) a hotarat printr-un canon ¹⁹ sa nu se lucreze in toate aceste zile.

Am prezentat pana aici cateva norme canonice si indrumari atribuite Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti, dupa care crestinii primelor veacuri trebuiau sa cinsteasca sarbatoarea Sfintelor Pasti. Aceste norme au intrat in viata crestinilor si s-au generalizat cu timpul in toate partile vastului Imperiu roman si apoi bizantin. Exista, desigur, si aspecte locale, dar in lumea rasariteana ortodoxa ele sunt mai rare. Aceasta uniformitate isi are radacinile in faptul ca, pentru toti crestinii ortodocsi Pastile reprezinta cea mai mare sarbatoare, iar normele canonice si indrumarile Parintilor, amintite partial mai sus, au fost privite ca legi sfinte.

Cu o intensitate deosebita se sarbatoreau Sfintele Pasti la Ierusalim, localitate legata direct de viata pamanteasca si patimile Mantuitorului. Aici, un rol important il aveau locurile, unde s-au savarsit patimile, moartea si Invierea, de care erau legate puternice amintiri, transmise din generatie in generatie. Localnicii si pelerinii din lumea intreaga porneau spre acele locuri si retraiau momentele dramatice indurate de Insusi Mantuitorul lumii. Pastrarea unor relicve sfinte legate de patimi – sulita cu care a fost impus in coasta, coroana de spini, trestia care I-a fost pusa in mana in loc de sceptru, coloana biciuirii, buretele, potirul de onyx folosit de Mantuitorul la Cina cea de Taina, apoi chiar Sfanta Cruce cu tablita de deasupra, purtand inscriptia INRI, dupa descoperirea ei de catre Sfanta Elena ²⁰ – aveau menirea sa reaminteasca si mai viu ce s-a intamplat in timpul “saptamanii patimilor” si in ziua Invierii. Bisericile inaltate de Constantin cel Mare pe Golgota (Martyrion, a Crucii si a Invierii) apoi a Sionului, din partea de sud-vest a Ierusalimului, ca si cele de pe Muntele Maslinilor (Eleon, Imbomon, Lazarium etc), era legate direct de textele evanghelice care se citeau in acele zile, in noptile de priveghere si care erau ascultate cu mare emotie.

Alegem, prin urmare, pentru exemplificarea formarii si trairii traditiei bizantine despre sarbatorirea Sfintelor Pasti, Locurile sfinte, apoi Constantinopolul, capitala Imperiului, care au devenit modele pentru intreaga lume ortodoxa; si in final, o regiune de la marginea Imperiului, anume teritoriile romanesti de la Dunarea de Jos.

Evident, prezentarile despre aceste locuri nu pot fi exhaustive, deoarece nu sunt posibile in lumina documentarii existente; totodata, trebuie sa admitem ca atata timp cat comunitatile crestine, la care ne referim, au putut trai in conditii normale – politice economice si culturale – ele si-au pastrat ceea ce aveau mai scump in lumea aceasta.

Pentru Locurile sfinte avem relatari amanuntite si foarte valoroase de la o pelerina spaniola care, catre sfarsitul secolului al IV-lea (intre anii 381-384 sau 383-385), viziteaza mai multe regiuni din Orientul apropiat, devenite celebre pentru trecutul lor religios. Ea ajunge si la Ierusalim, unde ramane trei ani si de acolo ne da informatii amanuntite si in acelasi timp competente. Este vorba de Egeria sau Aetheria, o doamna din inalta societate spaniola, din provincia Galicia, si prin aceasta compatrioata si poate chiar ruda a imparatului Teodosie I cel Mare (379-395). Egeria pare sa fi fost calugarita, fiindca din relatarile ei reiese ca este o buna cunoscatoare a cultului crestin, iar ceea ce vede la Ierusalim este comunicat colegelor din Spania, si acestea bine introduse in tipicul bisericesc ²¹.

Pelerinajul Egeriei la Locurile sfinte se inscrie intr-un sir mai lung de calatorii intreprinse inca din perioada apostolica, cand Biserica nu era inca libera. Dupa pacea Bisericii (313) si mai cu seama dupa descoperirea de catre Sfanta Elena a crucii Mantuitorului Hristos, aceste calatorii s-au intensificat. Sfanta Cruce si bisericile construite de Constantin cel Mare atrageau in chip deosebit pe pelerini. Dintre toti, Egeria a dat cele mai multe informatii privind topografia locasurilor de cult si slujbele care aveau loc in cursul anului liturgic, deci si in perioada de pregatire apoi de sarbatorire a Pastilor. Relatarile Egeriei sunt cuprinse in capitolele XXVII-XXXIX ale lucrarii sale.

Iata ce spune despre Postul Mare (cap. XXVII, 1): “Cand sosesc zilele Pastelor, se sarbatoresc astfel: Dupa cum la noi se postesc 40 de zile inainte de Pasti, tot asa aici se postesc opt saptamani, din pricina ca in dumineci si in sambete nu se posteste, cu exceptia unei singure sambete, in care este ajunul Pastelor si trebuie sa se posteasca; in afara de sambata aceasta, absolut niciodata nu se posteste aici sambata in tot cursul anului. Daca, deci, din opt saptamani se scad opt dumineci si sapte sambete, – pentru ca intr-o sambata trebuie sa se posteasca, asa precum am mai spus inainte -raman patruzeci si una de zile de post, care numesc sarbatori adica Paresimi” ²².

De remarcat este observatia Egeriei ca Postul Mare tine 40 de zile ca si la noi, deci la data aceea Postul Pastelor era de durata la fel in toata lumea crestina, din rasarit pana in vestul Imperiului. Egeria nu ne da precizari asupra continutului alimentar permis in timpul postului, dar este de presupus ca se respectau reglementarile canoanelor la care ne-am referit mai sus. Ceea ce autoarea noastra spune in plus se refera la o grupare mai mica de postitori, numiti hebdomaderi (saptamanali), care nu mancau nimic toata saptamana -de luni pana sambata dimineata, cand, dupa primirea Sfintei Impartasanii la sfarsitul Liturghiei, intrerupeau ajunatul. La fel procedau si duminica, tot dupa ce primeau Sfanta Impartasanie, iar de luni reintrau in program de post total. Mancarea lor este, de altfel, extrem de saraca, ea reducandu-se la apa si la un fel de terci din faina. Acesti postitori proveneau dintre asceti traitori in lume, barbati si femei, numiti aputactitae, care nici in restul anului nu mancau decat o data in zi. Existau insa, printre ei, unii care in timpul Parsimilor nu puteau posti toata saptamana, si atunci cinau joi, la mijlocul saptamanii; cei care nu puteau nici atat, mancau din seara in seara. Exista, dupa relatarile Egeriei, o libertate a fiecaruia in asprimea postului, dupa putinta ficaruia ²³: “Nimeni nu impune cat trebuie postit, ci fiecare atata cat poate si nici cel care posteste mai mult nu este laudat, nici cel care posteste mai putin nu este dispretuit. Asa este aici obiceiul” ²⁴. Cuvintele de mai sus ale Egeriei ne amintesc de ce spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Roamani 14,6: “Si cel ce mananca, pentru Domnul mananca, fiindca-I multumeste lui Dumnezeu, si cel ce nu mananca, pentru Domul nu manaca si-I multumeste lui Dumnezeu”.

Mai departe, Egeria vorbeste despre slujbele din dumineci si celelalte zile ale saptamanii, care aveau loc in biserica Invierii, a Crucii si biserica mare (Martyrion), toate pe Golgota. Doar Ceasul al noualea avea loc in biserica de pe Sion, cu exceptia zilelor de miercuri si vineri, cand cadeau sarbatori ale mucenicilor. “Duminica, la primul cantat al cocosului, episcopul citeste in biserica Invierii locul din Evanghelie despre Invierea Domnului, cum se face in duminici peste tot anul; si, de asemenea, pana la ziua, se savarsesc la biserica Invierii si la cea a Crucii, cele ce sa fac in toate duminecile de peste an ²⁵ . Continuarea are loc in biserica mare, dupa care se revine in biserica Invierii. Vecernia se face tot aici, dar tot la ceasul al 9-lea ²⁶.

Luni, marti si joi slujbele sunt la fel: incep dupa cantatul cocosului in biserica Invierii, se continua la momentele respective cu Ceasurile 3,6,9 si cu vecernia”.

Fata de celelalte zile din saptamana, miercurea se facea, dupa cele obisnuite dimineata in biserica Invierii, si Ceasul al 3-lea. Un alt lucru nou este ca Ceasul al 9-lea, facut ca si in alte zile de la biserica Sionului, nu era urmat de Sfanta Ligurghie, ci in locul ei episcopul si preotul predicau, ca poporul sa invete mereu Legea (nam ut semper populus discat legem, et episcopus et presbyter praedicant assidue) ²⁷. “Dupa ce s-a facut otpustul, poporul conduce pe episcop cu cantari pana la biserica Invierii. Se potriveste venirea astfel incat ca sa intre in biserica Invierii cam la ceasul vecerniei. Se intoneaza imne si antifoane, se fac rugaciuni, iar otpustul vecerniei in biserica Invierii si in biserica Crucii” ²⁸.

Vinerea era acelasi program ca si miercurea, cu deosebirea ca, dupa vecernia din biserica Invierii, credinciosii ramaneau in continuare la priveghere, cantand toata noaptea, alternativ, psalmi, antifoane, ascultand apoi diferite lecturi, care se prelungeau pana in zori. Urma liturghia de sambata tot in biserica Invierii, ceva mai de dimineata, in asa fel incat sa se termine inainte de rasaritul soarelui. Aceasta si din motivul ca hebdomaderii (aputactitae) sa aiba posibilitatea sa manance mai curand.

La sfarsitul celor sase saptamani de post, mai deosebit de semnalat este faptul ca in sambata lui Lazar, la ceasul al 7-lea (ora13), se aduna toti credinciosii in frunte cu episcopul, in biserica Lazarium din Betania, ridicata in amintirea invierii lui Lazar de Mantuitorul Hristos. In drum se face o oprire la biserica zidita pe locul unde Marta L-a asteptat pe Mantuitorul (In. 11, 20). “Cand ajunge episcopul aici, il intampina toti monahii, poporul intra si el inauntru, se intoneaza un imn si un antifon si se citeste locul din Evanghelie unde se spune ca sora lui Lazar a intampinat pe Domnul. Se face o rugaciune si, tot fiind binecuvantati (de catre episcop), se merge pana in Lazarium cu cantari” ²⁹. “Cand s-a ajuns in Lazarium, se aduna aici toata multimea, incat nu numai locasul insusi, ci si toate campurile din jur sunt pline de oameni” ³⁰. Se reintorc cu totii in oras, mergand la biserica Invierii, unde se face vecernia, dupa randuiala.

Egeria spune ca saptamana care incepe cu Duminca floriilor este numita “saptamana mare”; iata o denumire care este caracteristica ortodocsilor, deci si noua, romanilor.

De mentionat in chip special, pentru aceasta duminica, este procesiunea care se face de episcop, preoti si tot poporul incepand cu ceasul al 7-lea (ora 13) la “biserica Eleona, adica pe Muntele Maslinilor, unde este grota in care invata Domnul” ³¹. Pe drumul catre acest loc, se face o oprire (spre ceasul al 9-lea=ora 15) la biserica Imbomon, adica la locul unde Domnul S-a inaltat la ceruri, si acolo se sta; “caci poporul, totdeauna cand episcopul este prezent, este poftit sa sada, in picioare ramanand continuu numai diaconii. Se intoneaza si aici imnuri si antifoane potrivite cu locul si ziua; (se fac) de asemenea citiri alternate cu rugaciuni” ³².

Cand se apropie ceasul al 11-lea (ora 5 p.m.) se citeste locul din Evanghelie in care se relateaza despre intampinarea Domnului de catre copii cu ramuri in maini si cu cuvintele: “Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”. “Si indata se ridica episcopul cu tot poporul si atunci se merge din varful muntelui numai pe picioare. Caci tot poporul merge inaintea episcopului, cantandu-se imnuri si antifoane si raspunzand: “Bine este cuvantat Cel ce vine intru numele Domnului”. Si toti copiii cati sunt prin acele locuri, pana si chiar cei care nu pot merge singuri pe picioare si care – mici fiind- ii poarta parintii asezati pe grumazul lor, au toti in maini ramuri: unii de palmier, altii de maslin, si asa este insotit episcopul, in chipul in care a fost intampinat atunci Domnul”. Din varful muntelui si pana in oras, si de acolo pana la biserica Invierii, prin tot orasul, merg absolut toti pe jos; “dar si doamnele si barbatii de vaza, cati sunt, conduc pe episcop, intonand refrenul: (“Bine este cuvantat”), si asa incet, incet, ca sa nu se oboseasca poporul, abia pe seara se ajunge la biserica Invierii. Ajunsi aici, desi tarziu, se face totusi vecernia, apoi din nou rugaciunea la locul Crucii, dupa care se slobozeste poporul” ³³.

Am reprodus aceste pasaje pentru a ne da seama cat de mult era implicat poporul in sarbatorirea Duminicii Floriilor, cat de numeros era el si format din oameni de toate varstele si categoriile sociale. Impresionant acest cortegiu, la care participa toata populatia Ierusalimului si din imprejurimi!

Luni, marti si miercuri majoritatea programului liturgic se desfasura in biserica Martyrion, inclusiv Ceasul al 9-lea, care altadata se facea la biserica Sion. Slujba dureaza de dimineata devreme, de la cantatul cocosului, pana seara tarziu. In plus, de semnalat pentru aceste zile, este ca marti “la ceas de noapte toti merg la biserica de pe Muntele Maslinilor. La sosire in aceasta biserica, episcopul intra in grota in care Domnul obisnuia sa invete pe ucenici si citeste din Evanghelia dupa Matei (24, 4 si rum.) cuvintele Domnului: “Vedeti sa nu va amageasca cineva”… Cand s-a terminat de citit se face o rugaciune, sunt binecuvantati catehumenii, apoi si credinciosii, se face sfarsit si se reintoarce fiecare de pe munte, la casa lui, destul de tarziu in noapte” ³⁴.

Pentru miercuri, este de semnalat faptul ca episcopul intra in grota mormantului din biserica Invierii si citeste din Evanghelie locul in care spune cum Iuda Iscarioteanul L-a tradat si vandut pe Domnul. “Cand se citeste acest text poporul atata plange si suspina, incat nu se afla nimeni, care sa nu fie miscat pana la lacrimi in ceasul acela” ³⁵.

Joi, pe langa slujbele din afara bisericilor Invierii si Martyrion, se savarseste in chip exceptional, o data intr-un an, Sfanta Liturghie in biserica Crucii, unde se impartasesc toti si apoi se intalnesc “la primul ceas din noapte” ³⁶ (ora 7 seara) la biserica Eleona. “Acolo, cam pana la al cincilea ceas din noapte (ora 23) neintrerupt se intoneaza imnuri si antifoane, se fac rugaciuni in legatura cu ziua si locul si se citeste Evanghelia in care Domnul a vorbit ucenicilor Sai in aceasta zi, stand in grota care este in aceasta biserica” ³⁷.

De aici se merge, cam la al saselea din nopate, sus la Imbomon, la locul unde Domnul S-a inaltat la ceruri.

“Cand incepe cantatul cocosilor, se coboara din Imbomon, cu cantari, la locul unde S-a rugat Domnul, precum este scris in Evanghelie: “Si a mers ca la o aruncatura de piatra si S-a rugat”… si celelalte. In acest loc este o biserica mareata”…

Dupa rugaciuni si imnuri se citeste locul din Evanghelie, unde Domnul a zis ucenicilor Sai:”Priveghiati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita”…”Se coboara din Ghetsimani si, deoarece este acolo o mare multime de oameni, obositi de vegheri si sleiti de posturile zilnice si care au de coborat un munte atat de inalt, se vine incet, incet, cantandu-se imnuri la Ghetsimani. Peste doua sute de faclii bisericesti sunt pregatite pentru a lumina intregul popor” ³⁸. La Ghetsimani se citeste pericopa evanghelica, unde se vorbeste despre arestarea Domnului (Mt. 26, 45-57). “Cand se citeste acest text, atat de mare este vaietul, suspinul si plansul intregului popor, incat geamatul general razbate aproape pana la oras. Si chiar din ceasul acela se vine in oras cu imnuri; se ajunge la poarta la ceasul cand incepe a se vedea om cu om. De aici inainte, inlauntrul orasului, toti pana la unul, mari si mici, bogati si saraci, se gasesc acolo pregatiti; mai ales in ziua aceasta nimeni nu se retrage de la priveghere pana la ziua. Este condus episcopul de la Ghetsimani pana la poarta si de acolo prin tot orasul, pana la locul calvarului (Ad Crucem)”. “Cand s-a ajuns inaintea locului crucii, incepe sa se lumineze. Se citeste aici locul din Evanghelie in care (se spune cum) Domnul a fost adus la Pilat si toate cate se scriu ce a spus Pilat Domnului ori iudeilor”. “Dupa aceea, espiscopul vorbeste poporului, imbarbatand pe credinciosi – caci s-au ostenit toata noaptea si inca vor mai avea de ostenit si in acea zi – ca sa nu oboseasca, ci sa aiba credinta in Dumnezeu, Care, pentru osteneala lor, le va darui o rasplata mare. Si incurajandu-i astfel, pe cat poate, vorbind le spune: Duceti-va acum, pentru putin timp, fiecare la locuintele voastre, odihniti-va putin si catre ceasul al doilea din zi (ora 7 dimineata) sa fiti toti gata aici, pentru ca, de la acel ceas pana la al saselea, sa puteti vedea lemnul Crucii, fiecare din voi crezand ca aceasta va fi folositor pentru mantuirea voastra. Caci de la ceasul al salselea inainte, trebuie sa ne adunam iarasi in acest loc, adica in locul din fata Crucii ca sa ne indeletnicim cu citirile si cu rugaciunile pana la noapte” ³⁹.

Vineri (cap. 37, 1-7) “Dupa aceasta sfarsindu-se slujba de la locul Crucii, adica inainte de rasaritul soarelui indata toti plini de ravna merg in Sion sa se roage la stalpul (coloana) la care a fost biciuit Domnul. Intorsi de acolo, stau putin pe la casele lor si indata sunt gata toti. Se aseaza acum un jet pentru episcop pe Golgota, la bisericuta care se inalta acum in spatele Crucii. Episcopul se aseaza in jet. Se pune inaintea lui o masa acoperita cu panza. In jurul mesei stau diaconii. Se aduce ladita de argint aurit, in care se pastreaza lemnul sfant al Crucii, se deschide, se arata si se pun pe masa atat lemnul Crucii, cat si tablita (inscriptia INRI)” ⁴⁰. Dupa ce au fost asezat pe masa, episcopul, stand jos, tine cu mainile capetele lemnului sfant, iar diaconii care raman in picioare imprejur, stau de paza. Se iau aceste masuri de paza, pentru ca este obiceiul ca, rand pe rand, tot poporul sa vina, atat credinciosii cat si catehumenii, inclinandu-se in fata mesei, sa sarute sfantul lemn si sa treaca. Si fiindca, se spune, – nu stiu cand – cineva a muscat cu dintii si a furat din sfantul lemn, de aceea se face acum de paza astfel, de catre diaconi, care stau in picioare imprejur, ca nu cumva apropiindu-se cineva, sa indrazneasca sa mai faca iarasi asa ceva. “Si astfel tot poporul trece, rad pe rand, plecandu-si toti capetele si atingand crucea si tablita (titulum), intai cu fruntea, apoi cu ochii; si sarutand astfel crucea trec mai departe, dar nimeni nu pune mana sa le atinga. Dupa ce au sarutat crucea, trec mai departe; un diacon in picioare tine inelul lui Solomon si cornul din care se ungeau regii. Se saruta cornul, se cinsteste inelul… pana la ceasul al saselea, tot poporul trece, intrand pe o usa si iesind pe alta, pentru ca se face aceasta in locul in care in ajun, adica joi, s-a facut liturghia”.

“Si cand s-a facut ceasul al saselea din zi (ora 12), se merge la locul din fata crucii, fie ca ploua, fie ca este cald, pentru ca locul se afla sub cerul liber, adica este un fel de atrium foarte mare si foarte frumos, situat intre cruce si biserica Invierii. Aici se aduna tot poporul, incat nu se mai pot deschide (portile)”. “I se pune episcopului jetul in fata locul crucii si de la ceasul al saselea pana la ceasul al noualea se citesc texte biblice din Vechiul si Noul Testament, cu tot ceea ce s-a proorocit despre sfintele patimi in cele trei ceasuri se invata poporul ca nimic nu s-a facut, care sa nu fi fost proorocit si nimic nu s-a spus, care sa nu se fi implinit in intregime. Se intercaleaza mereu rugaciuni, care sunt potrivite cu ziua”…. “La fiecare lectura si rugaciune se face atat de mare induiosare si planset in tot poporul, incat este uluitor; caci nu este nimeni, mai mare sau mai mic, care sa nu planga in acea zi, in timpul celor trei ceasuri, atat cat nu se poate spune ca Domnul a patimit acestea pentru noi. Apoi, cand se apropie ceasul al noualea (ora 15), se citeste locul din Evanghelia lui Ioan, unde Domnul si-a dat duhul (In. 19,30); dupa aceasta citire se face o rugaciune si sfarsitul”.

Programul de slujba se continua pana seara in biserica mare (Martyrion) si se incheie in biserica Invierii, citidu-se locul din Evanghelie, unde Iosif din Arimateia a cerut de la Pilat trupul Domnului si L-a pus in mormant nou.

Toata noaptea de vineri spre sambata este petrecuta in priveghere in biserica Invierii de catre cei care pot, clerici sau popor. Egeria precizeaza insa ca “privegheaza o multime foarte mare, unii de cu seara, altii de la miezul noptii, care cum pot”.

Sambata mare si noaptea de Pasti nu sunt descrise decat foarte sumar de Egeria, deoarece, dupa constatarile ei, erau la fel ca in apus ⁴¹; inca o dovada despre uniformizarea cultului deja in secolul al IV-lea. Se arata doar ca se faceau slujbe de la ceasurile 3 si 6, fara al noualea, pentru a se da poporului posibilitatea sa participe la privegherea din noaptea de sambata spre duminica. Ceea ce Egeria semnaleaza in plus, fata de realitatea din apus, este procedeul de introducere in biserica a catehumenilor, dupa ce au fost botezati in noaptea de Pasti.

In cele trei zile de Pasti (duminica, luni, marti) se fac slujbe si procesiuni la biserica Martyrion, a Invierii si a Sionului, iar miercuri si la Eleona. In general, in toate dupa amiezele din saptamana luminata “episcopul cu tot clerul, cei de curand botezati, cu aputacticii, barbati si femei si chiar dintre poporeni cati vor, urca la biserica Eleona, de pe Muntele Maslinilor” ⁴², la Imbomon, cu care prilej se intoneaza imnuri si se fac rugaciuni. Dupa vecernia din Duminica Pastilor, tot poporul insoteste pe episcop la biserica Sionului, unde se stie ca Domnul a intrat la ucenicii Sai prin usile incuiate. Se intoneaza imne, se fac rugaciuni si se citeste locul din Evanghelie, in care se spune cum Domnul S-a aratat in prima zi a Invierii ucenicilor Sai.

Relatarile Egeriei despre cum se pregateau si apoi cum sarbatoreau crestinii din Ierusalim Sfintele Pasti sunt amanuntite, competente si deosebit de importante pentru cultul si evlavia oamenilor din primul secol al istoriei Bizantului.

Am spus ca sunt competente, pentru ca relatarile vin de la o persoana din cadrul Bisericii, foarte probabil o calugarita. In al doilea rand, subliniez observatia pe care o face Egeria in mai multe randuri asupra unor obiceiuri sau reguli tipiconale, care sunt identice cu cele din apus, ceea ce arata o uniformitate a cultului crestin inca din secolul al IV-lea. In sfarsit, sunt emotionante informatiile Egeriei privitoare la mare multime de oameni, de toate categoriile de varste si sociale, care participa la slujbe si pelerinaje (unele la distanta), zi si noapte, si la ecoul produs pana la lacrimi, deoarece se retraiau momentele dramatice din viata Mantuitorului Hristos.

As mai observa ca Egeria nu ne spune nimic de “lumina sfanta”, care aprindea in noaptea Invierii lumanarile participantilor la slujbe. N-am facut o cercetare asupra momentului si modului cum se producea aceasta lumina. Pot sa adaug doar ca cea mai veche stire pe care o am despre aceasta lumina din noaptea Inverii, dateaza de la inceputul secolului al XII-lea. Un pelerin rus la Ierusalim, pe nume Daniel, cunoscut pentru relatarile sale valoroase, ne vorbeste de lumina aceasta, aparuta sub ochii lui si care a aprins lumanarile celor prezenti, toti cuprinsi de o mare emotie ⁴³.

Cel de al doilea centru bizantin, asupra caruia ne oprim sa relatam cate ceva despre modul in care credinciosii se pregateau si apoi serbau Pastile, este Constantinopolul, capitala Imperiului, exista, cu siguranta, in literatura teologica si hagiografica (ori chiar profana) stiri izolate despre aceasta sarbatoare, dar este greu de a le aduna impreuna pentru a le evalua acum. In lipsa unei asemenea lucrari ⁴⁴, ma opresc la opera imparatului Constantin al VII-lea Porfirogenetul intitulata: “Despre ceremoniile de la curtea bizantina” (De cerimoniis aulae byzantinae) ⁴⁵, in care cateva capitole trateaza despre marea sarbatoare a Inverii de la Sfanta Sofia, de la Palatul imperial si de la alte biserici din Constantinopol. De fapt, cele mai multe stiri privesc modul in care imparatul si curtea imperiala se pregateau sa intampine si sa serbeze acest eveniment. Pastile sunt, oricum, privite ca cea mai mare sarbatoare crestina si acest lucru este valabil nu numai pentru secolul al X-lea, cand Constantin al VII-lea elaboreaza lucrarea, ci si pentru perioada anterioara. De fiecare data cand imparatul Constantin vorbeste despre Pasti, el foloseste cuvinte ca acestea: “Sfanta si marea Duminica a Pastelor” ⁴⁶, sau “Sfanta si marea Duminica” ⁴⁷ . In acest sens este interesant de amintit ce ne spune Eusebiu de Caesarea despre Constantin cel Mare: “Or, la anumite ceasuri ale zilei, Constantin se zavora in ascunzisul celor mai ferite camari ale palatului, singur cu Dumnezeul sau Cel Unul, Caruia, ingenunchind fierbinte-l cerea in rugaciune ceea ce avea el mai mult nevoie, ca un adevarat partas al lucrurilor de taina. Pentru zilele mantuitoarei sarbatori (a Pastelui), isi prelungea mult reculegerea praznuind-o in sfintele-i slujbe cu toate puterile sufletesti si trupesti adunate, cu totul daruit unei vieti pline de har, si, prin asta, pe toti partasii la praznic intrecandu-i. Sfanta veghe de noapte o prelungea pana-n zi: anumiti oameni trimisi de el aprindeau pe intreg cuprinsul orasului lumanari lungi de ceara, carora li se adaugau facliile aprinse la tot pasul – ceea ce facea ca tainica noapte a veghii sa ajunga in cele din urma mai daruita cu lumina decat miezul zilei. Iar in zori – dupa pilda mantuitoarelor revarsari de dar (ale Inverii) – isi intindea si imparatul generosul sau brat peste toate provinciile si neamurile si popoarele imparatiei, tuturor facandu-le daruri bogate”. “Dupa savarsirea primelor indatoriri ale praznicului Pastilor, Constantin a petrecut mantuitoarea sarbatoare cu fast si bucurie multa, facand din ea si pentru sine si pentru ceilalti un prilej de implinire, in care a zabovit pana in ultimile-i clipe din viata, cand Dumnezeu l-a gasit vrednic la sorocul potrivit sa fie mutat la o viata mai buna” ⁴⁸.

Procopius din Caesarea ne vorbeste si el de imparatul Iustinian I (527-565) ca in postul Sfintelor Pasti ajuna doua zile pe saptamana si in rest manca doar niste verdeturi drese cu ulei ⁴⁹.

Cunoastem din viata altor imparati ca respectau Sfintele Pasti, chiar in caz de razboi, oricat de grea si urgenta ar fi fost situatia militara a Imperiului. Pe campul de lupa comandantii si armatele bizantine tineau seama sa cinsteasca dupa cuviinta patimile si Invierea Domnului. Asa se intampla, de exemplu, la sfarsitul secolului al VI-lea (prin anul 588), in Orient, in timpul imparatului Mauriciul (582-602), cand Pastile sunt sarbatorite de armata impreuna cu episcopul din cetatea apropiata ⁵⁰. Imparatul Heraclius porneste, de pilda, marea companie impotriva persilor, care va avea ca rezultat scoaterea acestora de pe scena politica a Orientului apropiat (rolul lor va fi luat de arabi), a doua zi dupa Pasti, 5 aprilie in anul 622 ⁵¹. Imparatul Ioan Tzimiskes (969-976) se odihneste si cinsteste Pastile in orasul Preslav, capitala Bulgariei, dupa ce o cucerise cu lupte grele din mana ruso-bulgarilor condusi de Sviatoslav ⁵² . Sunt, de asemenea, cazuri cand profita de Sfintele Pasti pentru a fi desemnati ca succesori la tronul Bizantului fiii de imparat.

La Constantinopol, palatul imperial, Sfanta Sofia si alte biserici mari erau centrul sarbatorilor fastuoase din zilele Pastilor. Trebuie spus ca maretia sarbatorii la Constantinopol era determinata si de faptul ca aici se pastrau relicve importante legate de viata pe pamant a Mantuitorului ⁵³. Aceste sfinte relicve au fost aduse de la Ierusalim cu diferite prilejuri, dar cele mai multe in momentul cand Locurile sfinte au fost amenintate sa cada sub stapanire straina, in special sub cea araba. Sfanta Cruce a fost adusa in anul 6356 (cf. Theophanes, ed. De Boor, I, P. 337). Asa se face ca la Sfanta Sofia si palatul imperial se pastrau crucea Mantuitorului, coloana biciurii, cununa de spini, sulita cu care I-a fost impunsa coasta, buretele, scutece cu care Maica Domnului L-a infasat cand era mic, sfanta mahrama (Mandylion), pe care s-a imprimat chipul si a fost trimisa regelui Abgar al Edessei ⁵⁴, mantia rosie cu care a fost imbracat Mantuitorul cand S-a aflat la judecata lui Pilat, trestia care I-a fost pusa in mana in loc de sceptru, panza de in gasita in mormant dupa Inviere, o parte din rama putului pe care S-a rezemat Mantuitorul, cand a avut convorbirea cu femeia samariteana si altele. Crucea Mantuitorului s-a pastrat, de pilda, multa vreme la Sfanta Sofia intr-o racla de pret, pusa intr-un maret si frumos dulap si asezata in partea de nord, aproape de Safantul Altar. In ultimile trei zile din saptamana Patimilor, Sfanta Cruce era expusa pe un altar de aur si aici venea imparatul insotit de membrii barbatesti ai familiei sale si de cei mai inalti demnitari sa se inchine si s-o sarute in joia patimilor. Vineri era ziua cand imparateasa, cu fiicele si alte persoane feminine din suita sa veneau pentru acelasi lucru, iar sambata era dedicata patriarhului si clerului ⁵⁵.

Din pacate, inceputul relatarii despre Pasti in Cartea ceremoniilor a imparatului Constantin al VII-lea s-a pierdut, incat nu avem prea multe amanunte despre ceea ce se intampla la Sfanta Sofia si la palatul imperial in aceasta zi. Este sigur insa ca, daca imparatii cinsteau Sfintele Pasti atat de mult, pregatindu-se pentru sarbatorirea lor cu post si rugaciune, acelasi lucru, daca nu mai mult, il faceau si ceilalti credinciosi ai Imperiului. Nu ne putem inchipui ca daca Iustinian ajuna in Paresimi doua zile pe saptamana, altii de la palat nu faceau la fel si mai ales poporul de rand.

In perioada Paresimilor sunt cateva maomente pe care poporul, imparatul si curtea imperiala, impreuna cu Biserica le cinsteau cu multa evlavie si stralucire. Primul dintre acestea este Duminica Ortodoxiei (prima dumineca din Postul Mare) in amintirea restabilirii definitive a cultului icoanelor din anul 843 la Constantinopol. In aceasta zi ⁵⁶, patriarhul impreunca cu mitropolitii, arhiepiscopii, episcopii si clerul de la marea biserica si de la alte biserici, mult popor, precum si monahi faceau toata noaptea priveghere la biserica Maicii Domnului din cartierul Vlaherne, dupa care dimineata porneau in procesiune spre Sfanta Sofia. Imparatul cu inaltii demnitari nu participau la privegherea de la Vlaherne, ci ramaneau la Sfanta Sofia, pana in momentul cand procesiunea, condusa de partiarh, se apropia de biserica si atunci cand ii ieseau in intampinare. Cu lumanari aprinse, rugaciuni, imparatul venea si se inchina Sfintei Cruci, Sfintei Evanghelii, imbratisa pe patriarh si se aseza in fruntea procesiunii. Maestrul de ceremonii incepe sa cante troparul: “Dogmele cele adevarate” ⁵⁷, dupa care toti participantii la procesiune catau si ei. Ajuns inainte la Sfanta Sofia, imparatul asteapta in nartex cu lumanari aprinse pe patriarh, se roaga, iar cand acesta soseste, saruta Sfanta Evanghelie si intra amandoi cu tot cortegiul in biserica. Interesant este ca intrarea aceasta in biserica se face tinandu-se amandoi de mana pana ajung la altar, in care intra numai patriarhul, iar imparatul trece in incaperea laterala din dreapta (mitatorion). Ritualul acesta este rar in protocolul dintre imparat si patriarh, dar el are temei istoric. Sfanta Sofia devenise in perioada iconoclasta locasul de cult al acestei erezii, deci si al imparatilor. In schimb, biserica Vlaherne a ramas in mana ortodocsilor, de aceea si privegherea are loc acolo. Imparatul, ramas la Sfanta Sofia, o preda acum patriarhului, cand acesta soseste cu procesiunea, iar intrarea amandorura in biserica tinandu-se de mana este semnul impacarii intre puterea politica, dezlantuitoare si sustinatoare a ereziei inconoclaste si cea bisericeasca, aparatoare a dreptei credinte. Faptul ca imparatul nu intra in altar si nici nu participa la vohodul cel mare, dupa obicei, ci doar primeste cuminecatura, in acest loc sfant, reprezinta gesturi de penitenta.

Al doilea moment important din Paresimi il reprezinta Dumineca a III-a, dedicata Sfintei Cruci ⁵⁸. Imparatul si inaltii demnitari cinstesc Sfanta Cruce la biserica Maicii Domnului de langa Far, unde se pastrau mai multe bucati din ea.

In sfarsit, cel de-al treilea eveniment religios din Postul Mare il reprezinta Buna Vestire care, atunci cand cadea in Duminica a III-a (a crucii) era sarbatorita cu multa pompa ⁵⁹. Se facea procesiune comuna – a imparatului cu toata suita si a patriarhului, clerului si poporului – pornind de la Sfanta Sofia spre Forul lui Constantin, unde la capela de sub coloana vestitului imparat, avea loc o scurta slujba, dupa care cortegiul imperial si patriarhul se indreptau spre biserica Maicii Domnului Chalkoprateia, foarte aproape de Sfanta Sofia si unde avea loc Sfanta Ligurghie, oficiata de patriarh in prezenta imparatului. In centrul cortegiului se aflau Sfanta Cruce si Sfanta Evanghelie. Cand imparatul si patriarhul intra in biserica, se prind, de asemenea, de mana, mergand asa pana la usile imparatesti. Intrand in altar imparatul face inchinaciuni inaintea Sfintei Mese, depune aici darul sau si acelasi lucru il repeta in capela din stanga altarului, in care se afla Sfanta Racla cu Braul Maicii Domnului.

Dupa terminarea Sfintei Liturghii, imparatul face daruri patriarhului, care ii da, in schimb prescuri si ulei sfintit.

Sambata lui Lazar ⁶⁰, care precede marea sarbatoare a Floriilor, era cinstita in chip deosebit. La palatul imperial, in biserica Sfantului Dumitru dinspre Far, avea loc slujba, dupa care imparatul impartea deminitarilor si functionarilor curtii ramuri de palmier, magiran si alte flori frumos mirositoare, precum si cruci de argint, mai mari sau mai mici, dupa rangul fiecaruia. Vecernia se facea insa in biserica Maicii Domnului, aflata chiar alaturi.

A doua zi, in Duminica Floriilor ⁶¹, in timp ce populatia Constantinopolului mergea la bisericile de care apartinea cu stalpari in mana, la palatul imperial demnitarii primeau cruci, inainte de sosirea imparatului, din mana orfanotrofului si apoi a conducatorilor de deme (demarchi) cruci. Fiind apoi prezent si imparatul, se aseaza pe tronul din Chrysotriclinos (sala de receptie poleita cu aur), primeste ca dar cruci de diverse marimi de la orfanotrof, de la sachelarul Sfintei Sofia; acesta ii da o cruce mai mare, pe care o tine in mana dreapta si altele mai mici, aflate probabil intr-un saculet pe umarul stang. Ureaza skevofylaxul de la Sfanta Marie Vlaherne si chartularul de la capela “Sfintei Racle”, de la aceeasi biserica, care doneaza si ea imparatului cruci (semn al biruintei); conducatorii diferitelor asezaminte de caritate sau ospicii fac si ei acelasi lucru.

La randul sau, imparatul daruieste cruci tuturor categoriilor de demnitari si functionari laici ori eclesiastici, dupa care are loc o procesiune pe la cateva biserici din incinta palatului (Maica Domnului de la Far, Maica Domnului de la palatul Dafne, Sfantul Stefan) si in unele incaperi ale palatelor. Sfanta Liturghie se savarseste insa in biserica Maica Domnului de la Far. In cadrul procesiunii, participantii poarta cruciulite si stalpari.

Dupa modelul imparatului, tot asa procedeaza si imparateasa, care primeste femeile dupa rangul lor si darurile (crucile) oferite de acestea, iar la randul ei ofera cruciulite.

In joia mare ⁶², imparatul se scula dis-de-dimineata si pornea calare spre asezamintele de batrani. Avand in inima cuvintele Psalmistului (P. 111, sau mai bine zis ale Domnului (II Cor. 9,9): “Impartit-a, dat-a saracilor, dreptatea lui ramane in veac”, imparatul face batranilor danii numeroase, mangaiindu-i cu multe bogatii, dupa care, intors la palat, asista la Sfanta Liturghie in biserica Maica Domnului de la Far. In aceasta zi imparatul si demnitarii nu poarta imbracaminte de parada.

In vinerea mare ⁶³, tot dis-de-dimineata, imparatul porneste calare spre biserica Vlacherne, unde, intrand cu lumanari aprinse si spunand rugaciuni, ajunge la altar pe care-l tamaiaza, imbraca Sfanta Masa cu lucruri noi si de pret, aduce darul sau si-l pune pe Sfanta Masa, apoi intra in capela cu Sfanta Racla a Acoperamantului Maicii Domnului, unde indeplineste acelasi ritual (ca si in Sfantul Altar din biserica mare). Se indreapta apoi, calare ori cu barca, spre biserica Sfanta Irina spre a fi prezent la catehezele rostite de patriarh in fata catehumenilor, ce vor fi botezati in noaptea de Pasti.

Daca imparatul asista la Vlaherne la “ceasurile” 3 si 6, atunci in drumul sau spre Sfanta Irina se opreste la azilul Kyphe, unde face daruri batranilor si leprosilor. In aceasta zi, el merge la biserica Sfanta Marie de la Far si se inchina sfintei sulite, cu care Mantuitorul Hristos a fost impuns in coasta.

In sfanta si marea Sambata ⁶⁴ imparatul, imbracat cu hlamida de culaore inchisa si insotit de o suita impunatoare, iese din palat si merge la Sfanta Sofia, trecand prin spatiul in care este “putul sacru”. Purtand lumanari aprinse in mana el este aici primit de patriarh, cu ceremonialul obisnuit, apoi intra in Sfantul Altar. Aici imparatul imbraca Sfanta Masa cu fete noi si depune la baza ei darul constand in 100 libre de aur in monede, adica circa 35 kg. O a doua ofranda, si ea foarte bogata, este depusa de imparat chiar pe Sfanta Masa. Primind de la patriarh cadelinta, el tamaiaza altarul si toate lucrurile daruite. Trece apoi in partea stanga a altarului, in sacristie, unde se pastreaza sfintele vase, se roaga avand in mana lumanari aprinse, tamaiaza si, in timp ce se intretine putin cu patriarhul, personalul curtii si alti demnitari primesc de la skevophylax (gardianul vaselor sfinte), nard. Iesirea din sacristie se face prin nartexul rezervat, de obicei, femeilor diaconite, iar la despartirea de patriarh, acesta ii da prescuri. Dupa trecerea prin coridorul Sfantului Nicolae si sosirea la “putul sacru”, patriarhul isi ia ramas bun de la imparat si-i ofera din nou prescuri. Ajuns la palat cu suita si dupa ce a lasat imbracamintea de parada, el participa, cu o parte din demnitarii invitati, la Sfanta Liturghie, care incepe la ceasul 9 (15) in biserica Maicii Domnului de la Far. Daca se intampla ca in sambata mare sa cada si Buna Vestire, atunci el merge la Sfanta Sofia, unde indeplineste acelasi ritual ca cel expus mai sus, dupa care participa la procesiunea spre Forul lui Constantin, unde are loc ceremonialul aratat cu alt prilej. Slujba, mai scurta, are loc la biserica Maicii Domnului Chlakoprateia, caci se incheie dupa citirea Sfintei Evanghelii, in aceasta zi nefiind o liturghie completa. Imparatul se retrage apoi la palat.

Ziua de Pasti ⁶⁵ este sarbatorita la Sfanta Sofia si apoi la palatul imperial cu un mare fast. Imparatul, personalul curtii si inaltii demnitari poarta haine stralucitoare de parada, participa la Sfanta Liturghie, dupa tipicul marilor sarbatori (Nasterea Domnului, Epifania, Buna Vestire etc.), primesc Sfanta Impartasanie. In momente importante ale Sfintei Liturghi, cum este de exemplu iesirea cu sfintele daruri, imparatul si demnitarii, cu stindardele armatei, intra in cortegiul format inaintea diaconilor si preotilor, poarta lumanari aprinse in maini pana la usa altarului. Procesiunea de la palatul imperial spre Sfanta Sofia si inapoi este plina de cantece de bucurie si aclamatii pentru imparati. Aclamatiile acestea sunt exprimate de cantareti si coruri pe diferite glasuri in numele unor categorii sociale imporante (albastri, verziii), la care se asocia si poporul cu urarea repetata: “La multi ani voua imparatilor”. Aclamatiile aveau loc la opririle fixate in anumite puncte din cadrul palatului imperial ori in spatiul dintre acesta si biserica Sfanta Sofia.

Textele acestor aclamatii au continut adanc-teologic, legat de sarbatoarea Invierii. Iata, de pilda, la prima intampinare in cadrul palatului, ce cantau albastrii pe glasul I: “Prin putrerea Inverii dumnezeiesti, razboiul cu moartea s-a incheiat” ⁶⁶. Iar la a doua intampinare imparatului i se canta de catre verzi pe glasul I: “Razele luminii inaccesibile au stralucit peste mortii care erau in intuneric, caci pe Hristos L-am vazut mort in mormant, omorand moartea cu moartea Sa. El a ridicat, odata cu El pe cei cuprinsi de moarte prin Invierea Sa cea de a treia zi. Fie ca El sa va pazeasca in glorie, o suveranilor, intru multi ani” ⁶⁷. Gloria la care se refereau verzii era inteleasa si ca victorie impotriva barbarilor (receptia V-a) ⁶⁸.

Pe drumul de intoarcere de la Sfanta Sofia spre palat, albastrii ii intampinau la prima oprire cu o cantare pe glas I, care exprima urmarile Invierii asupra intregii creatii: “Astazi creatia este in stralucire; ea sarbatoreste marea si cinstita taina a Invierii. Domnul biruintei ne-a salvat de tristetea mortii si a stapanirii iadului, caci a inviat, odata cu El, pe mortii de pana acum. El desavarseste in chip minunat bucuria noastra de nespus si Pastile cel dumnezeieisc…. Puterea voastra, imparatilor, este marita, spre gloria, mandria si incantarea Rhomeilor” ⁶⁹.

O alta cantare pe galsul I cu care verzii, de data aceasta, intampina la a doua oprire in drumul spre palat pe imparati este incarcata de teologie si de bucuria omului scapat de durerea mortii: “Astazi, taina Invierii, ascunsa ingerilor, s-a implinit. Cel care a umplut de bunavointa orice fiinta, a murit in carne ca om, dar a inrobit lacomia tiranica a iadului, omorand pe autorul mortii. Acum rusinea vremurilor trecute s-a sters; acum a inflorit bucuria sfarsitului vremii noastre. Doamne, Dumnezeule, Stapane, care dai viata, pazeste pe imparati in purpura” ⁷⁰.

Inchei prezentarea acestor primiri a imparatilor pe drumul de la Sfanta Sofia la palat cu cantarea pe glas III, executata de partida albastrilor la a cincea intampinare, care ni se impune prin continutul ei teologic: “Astazi firea oamenilor s-a innoit schimbata in chip minunat din stricacioasa in nestricacioasa; ea s-a imbracat in haina primei straluciri si nu mai este supusa mortii. Cel care are putere asupra mortii, Cuvantul din veac impreuna cu Tatal, a ruinat stapanirea iadului, a rupt legaturile celor robiti si ne-a dat tuturor libertatea. Fie ca El sa pazeasca domnia voastra in stralucire, cinste spre slava romeilor” ⁷¹ .

Cantari asemanatoare in cinstea imparatilor, inspirate din semnificatia marii sarbatori a Invierii sunt cunoscute si in celelalte zile de Pasti, atat la mesele oficiale de la palat, cat si la procesiuni de pe calea dintre palat si alte biserici din capitala, unde imparatul mergea. In aceste cantari intalnim invocarea persoanelor Sfintei Treimi impreuna (Sfant, Sfant, Sfant) ⁷² sau separat – de pilda Sfantul Duh ⁷³. De asemenea, si Maicii Domnului ⁷⁴ i se adreseaza rugaciunile pentru sanatatea si prosperitate imparatilor. Asa se intampla, de exemplu, luni dupa Pasti, cand imparatul mergea sa asiste la Sfanta Liturghie de la biserica Sfintilor Apostoli, sa aprinda lumanari la moastele Sfintilor Grigorie de Nazianz, Ioan Gura de Aur, Nichifor Marturisitorul, Methodie Patriarhul si Sfantul imparat Constantin. Lumanari sunt aprinse si la mormintele celorlalti imparati ⁷⁵. Pe drumul spre, si dinspre acesta importanta biserica, se canta “Hristos a inviat”; se intonau diverese topoare si cantari cu continut teologic. De fapt, toata saptamana luminata era plina de bucuria Invierii, iar programul imparatilor, al patriarhului, clerului si poporului cuprindea participari la slujbe, procesiuni si mese.

Daca luni, dupa Pasti, centrul sarbatorii era biserica Sfintilor Apostoli, unde se facea Sfanta Liturghie, masa avea loc in cadrul palatului de acolo, la care participa si patriarhul, marti ⁷⁶ acest centru pentru imparat se muta la biserica Sfintii Serghie si Vach, aflata in imediata apropiere a palatului, iar pentru patriarh, la biserica Vlaherne; miercuri ⁷⁷ avea loc la palat primirea oficiala a noilor botezati in noaptea de Pasti si a orfanilor, primire urmata de masa, la care participa si imparatul. Joi ⁷⁸, dupa savarsirea Sfintei Liturghii in biserica Maicii Domnului de la Far, avea loc masa in sala de aur a palatului (Triclinos), la care participau patriarhul, clerul de la Sfanta Sofia si egumenii manastirilor. Vineri ⁷⁹ era, de asemenea, zi de bucurie, incheiata cu o masa la palat, iar in Duminica Tomii ⁸⁰ curtea imperiala si deminitarii participau la Sfanta Liturghie la Sfanta Sofia. Acest lucru pare sa se fi schimbat mai tarziu, prin secolele IX-X, in sensul ca imparatul mergea la biserica Sfintilor Apostoli.

Toate aceste manifestari nu trebuie dezlipite de prezenta poporului in biserici ori pe calea lunga a procesiunilor, de la Valherne sau Sfintii Apostoli, pana la palat, Sfanta Sofia, Sfanta Irina sau Sfanta Maria Chalkoprateia. Si poporul canta “Hristos a inviat” si se asocia urarilor de sanatate si viata lunga adresate imparatilor de cantareti si coruri.

Ultima zona pe care am ales-o sa prezentam cateva aspecte ale sarbatorii Pastelor este cea de la Dunarea de jos, adica o parte a teritoriului de azi al Romaniei. Din aceasta zona avem dovezi care atesta sarbatoarea Pastilor in secolul al IV-lea, dar ele sunt numai intregistrari tardive ale unei realitati mult mai vechi, caci de vreme ce viata crestina a inceput la noi in secolul I, ca urmare a propovaduirii Sfintilor Apostoli Andrei si Filip ⁸¹, ea isi avea in centru sarbatoarea Pastilor. Biserica de pe teritoriul Dobrogei si din zona de nord-dunareana cu centrul la Buzau si comuna Pietroasele de azi era bine organizata, avand in structura ei episcopi, preoti, diaconi, citeti ⁸². Cea mai mare sarbatoare pe care o aveau era Pastile, numita in actul martiric al Sfantului Sava de la Buzau (†372): Sfanta zi a Pastilor ( ) sau Sfanta sarbatoare a Pastilor ( ) ⁸³. Aceasta zi mare si sfanta era prilej de intalnire pentru crestini de la mari departari. De pilda, Sfantul Sava a dorit sa mearga in alt oras ( ) la preotul Gouthica, ca sarbatoreasca Pastile impreuna, iar preotul Sansala, care fugise din “tara gotilor” din pricina persecutiei si traia in “tara romanilor” (Dobrogea) s-a intors in patrie pentru Sfanta sarbatoare a Pastilor ( . .). Maretia sarbatoririi trebuie sa fi fost la fel si in alte regiuni crestine ale teritoriului romanesc si ecoul ei a fost asa de mare, incat chiar barbarii, cu care autohtonii luau contact in razboi sau pasnic, aflasera despre ea si o respectau.

Un exemplu il avem de la sfarsitul secolului al VI-lea in Dobrogea, care pe atunci era o provincie a Imperiului bizantin. Barbarii avari, ajutati de alte neamuri migratoare, cuceresc o parte din teritoriul Dobrogei pana spre cetatea Tomis (Constanta de astazi). Armata bizantina, condusa de generalul Priscus se afla de mai multi ani in razboi cu avarii, condusi de hanul Baian. Razboiul acesta de uzura, purtat la mare distanta de capitala Imperiului – in toate anotimpurile – a dus la o mare lipsa de alimente pentru armata. Era in anul 598, iar Pastile atunci au cazut in ziua de 30 martie. Apropiindu-se marea sarbatoare, intr-o asemenea situatie de criza, a venit ajutorul lui Dumnezeu, chiar de la dusmanii care se luptau. Istoricul bizantin Tefilact Simocata, contemporan cu evenimentele, ne relateaza urmatoarele ⁸⁴: “In acest timp, hanul cinstit de avari a adunat ostile in jurul sau si s-a indreptat spre Tracia si Moesia, apoi a impresurat cetatea Tomis. Afland despre acestea Priscus s-a apropiat sa dea ajutor cetatii amenintate. Desi romanii si barbarii au tabarat in jurul orasului Tomis, venind timpul iernii, nu si-au mai desfacut taberele. La inceputul primaverii, in randurile romanilor a izbucnit foametea. Cand urma sa se apropie marea sarbatoare a crestinilor si sa fie praznuite Patimile si Invierea Mantuitorului, iar romanii erau chinuiti de foame, dintr-o purtare de grija neasteptata, hanul a trimis soli la romani. Cererea lui era sa puna capat foametei, iar Priscus statea la indoiala si nu avea incredere in aceasta propunere neobisnuita. Dupa ce romanii si barbarii au dat si au primit cuvant de credinta, au hotarat un armistitiu de cinci zile si au incetat sa se mai teama unii de altii. Deci hanul a trimis romanilor infometati care cu alimente. De aceea a staruit pana in zilele noastre amintirea acestei marinimii neobisnuite a barbarilor. In a patra zi, cand si armata romana avea din belsug lucrurile cele mai de trebuinta pentru trai, hanul a trimis soli si a cerut de la Priscus mirodenii din India. Comandantul a onorat cererea barbarului si i-a trimis piper, frunza de dafin din India scortisoara si asa zisul cost. Barbarul a luat darurile romane, a gustat mirodeniile si s-a bucurat nespus de mult. Deci au intrerupt luptele pana ce au trecut marea sarbatoare indragita de multime. Cele doua osti potrivnice se intalneau impreuna in corturi si nici una nu se temea de cealalta. Dupa trecerea sarbatorilor, hanul a trimis soli si a cerut ca ostile sa se desparta una de alta si astfel barbarii s-au separat de romani”.

Intamplarea, relatata de Tofilact Simocata, isi gaseste explicatia in faptul ca, la vremea respectiva pe teritoriul tarii noastre masa autohtona de oameni era crestina in asa masura, incat credinta lor se facuse cunoscuta si migratorilor, iar o sarbatoare ca Pastile li se impusese acestora ca cea mai mare zi din calendarul crestin. Locuitorii de atunci ai teritoriului romanesc de astazi erau in comuniune spirituala cu cei din restul Imperiului bizantin si, daca acolo Pastile era cea mai mare sarbatoare, acelasi lucru se intampla si la Dunarea de Jos. Doresc sa mai mentionez ca avarii isi facusera un puternic regat in partea de vest a Romaniei, care cuprindea Banatul si o parte a Iugoslaviei de astazi. Ei ajunsesera acolo dupa ce au strabatut restul teritoriului romanesc si in drumul lor au intalnit masa de crestini autohtoni, de la care au invatat ceva.

Conchidem, deci, ca in spatiul bizantin sau de influenta bizantina, Pastile a fost din cele mai vechi timpuri cea mai mare sarbatoare si cinstita ca atare. Chiar daca in formele de cinstire existau si aspecte locale, ca cele de la Ierusalim, comuniunea crestinilor ortodocsi era asigurata de fondul teologic al ei si de cult.

Prof. Dr. Emilian Popescu,

“Glasul Bisericii” nr. 5-8/1999, pag. 67-94.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Dupa mineriada din ianuare-februarie 1999, se luase hotararea de catre anumite grupuri de mineri sa se recupereze pagubele mari savarsite, prin munca in zilele de Pasti.
2. Ma refer la lucrarile lui Nichifor Crainic, in special la “Nostalgia Paradisului” (1940) si la “Cursul teologie mistica” (1935-1936) tiparit de Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1993, sub titlul dat de I.P.S. Mitropolit Daniel al Moldovei si Bucovinei: “Sfintenia – Implinirea umanului”.
3. Meliton de Sardes, Sur la Paque et fragments, Introduction, texte critique, traduction et notes par Othmar Perler, Paris, 1966 (Sources chretiennes, 123); Homelie pascales I. Une homelie inspiree du Traite sur la Paque d’Hippolyte, Etude, edition et traduction par Pierre Nautin, Paris, 1950 (Sources chret, 27); R Cantalamessa, L’omelia “In S. Pascha” dello Pseudo-Ippolito di Roma. Richereche sulla teologia della Asia Minore nella seconda meta del II secolo, Milano, 1967; Hesychius de Jerusalem Basile de Seleucie, Jean de Beryte, Pseudo-Chrysostome, Leonce de Cosntantinople, Homelies Pascale (cinq homelies inedites). Introduction texte critique, traduction, commentaire et index de Michel Augineau, Paris, 1972 (S. chr. 187); Homelies Pasquales III. Une homelie anatolienne sur la date de Paques en l’an 387. Etude, edition et traduction par F.F. Floeri et P. Nautin, Paris, 1957 (S. chret., 48); Cyrille de Jerusalem, Catecheses mystagogyques, Introduction, texte critique et notes de Auguste Piedangel – P, Traduction de Pierre Paris, 1966 (S. chret. 126); Gregoire de Nazianze, Discours 1-3, Introduction texte critique, traduction et notes par Jean Bernardi, Paris, 1978 (S. chret, 247).
4. V. si articolul Paque din Dictionnaire encyclopedique du christianisme amen, vol. II, p. 1904-1907 de V. Loi si W. Rordorf, Paris, 1990; R. Cantalamessa, Ostern in der alten Kirche. Aus dem Italienischen ins Deutschen ubertragen von Anemarie Spoerri, Peter Lang, Bern-Frankfurt am Main. Las Vegas, 1981, 233 p. Autorul aduna o mare multime de texte din autori greci si latini pana la Augustin si le reda in traducere.
5. In volumul citat la 3, p. 73-83; 1, 1 p. 73; ‘ ‘ . ‘ .
6. N. Milas, Canoanele Bisericii Ortodoxe insotite de comentarii, trad. N. Popovici, Arad, 1930-1931, I, p. 210.
7. In Indreptarea Legii… Pravila de la Targoviste, 1652, Editura Academiei, Bucuresti, 1962, colectiv condus de Adrian Radulescu, canonul are numarul 68.
8. Indreptarea Legii, Glava 381, p. 354-355.
9. Ibidem, p. 355.
10. Ibidem. Citarea lucrarii Indreptarea Legii nu trebuie sa ne surprinda, fiindca ea este, de fapt, traducerea dupa canoanele bizantine: Indrepatarea Legii ca Dumnezeu, care are toata judecata arhiereasca si imparateasca de toate vinele preotesti si mirenesti. PRAVILA a Sfintilor Apostoli, acele 7 sobore si tote nemeastnice. Langa acestea si ale Sfintilor Dascali a lumei Vasile vel, Timothei, Nikita, Nicolae, Theologia dumnezeiestilor bogoslovi, scrise mai inainte si tocmite cu porunca si invatatura Blagocestivului Imparat Kyr Ioan Comnenul de cuvantatorul diacon al Marei Biserici lui Dumnezeu si pazitori de Pravili Kyr Alexie Aristen, iar acum intaiu presupus tot despre Elineste pe limba Rumaneasca cu nevointa si userdia si cu tota cheltuiala Sfantului de Hristos Kyr Stefan, cu mila lui Dumnezeu Mitropolit Targovistei, exarh plaiului si a tota Ungro-Valahia, Targoviste, 1652.
11. Indreptarea Legii, glava 382, p. 355.
12. Les Constitution apostoliques, Introduction, texte critique, traduction et notes, par Marcel Metzger, Paris, 1986 (S. chret. 329), tome II, livre V, 12, 13 (3) si 4.
13. Ibidem, V, 14, 20.
14. Ibidem, V, 18, 1, 2; 19, 2, 1, 2.
15. Milas, op. cit., I, 2 p. 471.
16. Const. Apost. V, 19, 3.
17. Ibidem, V, 19, 7.
18. Milas, op. cit., I, 2 p. 441.
19. Milas, II, 2 p. 212.
20. Lista acestor relicve sfinte este data diferit, in ceea ce priveste numarul lor. O insuruire lunga se gaseste intr-o scrisoare (socotita neautentica) trimisa de imparatul Alexie I Comneul ducelui de Flandra pentru a-l atrage in Cruciada I-a; v. Deno Geanokoplos, Byzantium, Church, Society and Civilisation seen through contemporary eyes, University of Chicago, 1984, p. 20; Louis Brehier, La civilisation byzantine, in vol. Le monde byzantin, III, Paris, 1970, p. 226-228, da, de asemenea, o lista lunga. Cea mai ampla lucrare dedicata acestei probleme apartine lui Jean Ebersolt, Sanctuaries de Byzance. Recherches sur les anciens tresors des Eglises de Constantinople, Paris, 1921, p. 151.
21. Etherie, Journal de voyage, texte latin, introduction et traduction de Helene Petre, docteur es lettres (S. chr. 21), Paris, 1948; P. Maraval, Egerie, Journal de voyage, Paris, 1982 (S. chr. 296). In lucrarea de fata am utilizat editia Elenei Petre din 1948 si mai cu seama teza de doctorat a preotului Marin Braniste, aparuta in 1982 si intitulata Insemnarile de calatorie ale peregrinei Egeria, sec IV, (extras din Mitropolia Olteniei XXXIV (1982), nr. 4-6), care nu cunoaste editia lui P. Maraval, de altfel, inaccesibila si noua.
22. La M. Braniste, p. 134.
23. Idem, op. cit., cap. XXVII, 9; XXVIII, 3, 4, p. 136-137.
24. Ibidem, cap XXVIII 4, P. 137.
25. Ibidem, XXVII, 2.
26. Editia Elenei Petre, op. cit., p. 209, spune ca Duminica nu se face serviciu de la ora 9.
27. Ibidem, XXVII, 6, p. 210.
28. Ibidem P. 135, cap. XXVII, 6.
29. Ibidem, XXIX, 4, p. 137.
30. Ibidem, XXX, 5, p. 137.
31. Ibidem, XXX, 3, p. 138.
32. Ibidem, XXXI, 1, p. 139.
33. Ibidem, XXXI, 2-4, p. 139-140.
34. Ibidem, XXXIII, 1, p. 140.
35. Ibidem, XXXIV, p. 140.
36. Ibidem, XXXV, 1, p. 141.
37. Ibidem, XXXV, 3, p. 141.
38. Ibidem, XXXVI, 1-2, p. 142.
39. Ibidem, XXXVI, 3-5, p. 142-143.
40. Descoperirea tablitei impreuna cu Sfanta Cruce constituie o dovada in sprijinul autenticitatii ei. Ibidem, XXXVII, 1-7, p. 143-145.
41. “Privegerea pascala se face ca la noi”, p. 145-146.
42. Ibidem, XXXIX, 3, p. 146.
43. George Majeska, Russian Travelers to Constantinople in the fourteenth and fifteenth Centuries, Washinton D.C., 1984, p. 3, 6.
44. Nu mi-au fost accesibile lucrarile: O. Casel, La fete de Paque dans l’Eglise des Peres (Lex Orandi, 37), Paris, 1963; R. Cantalamessa, La Paque nella chiesa antica, Torino, 1978 (trad. Franceza, Berna, 1980).
45. Folosesc editia: Constantin VII Porhyrogenete, Le livre des ceremonies. Tome I, Livre 1, chapitre 1-46 (37). Texte etabi et traduit par Albert Vogt, Paris, 1935 (Ed. Guilaume Bude), Comentaire, Paris, 1938 si tome II cu traducere si comentarii de acelasi invatat, aparuta la Paris in 1939 si 1940.
46. Tome I, p. 17: .
47. Ibidem, p. 20: .
48. Eusebiu de Caesarea, Viata lui Constantin cel Mare, traducere de Radu Alexandrescu, studiu introductiv de Emilian Popescu, in colectia P.S.B. vol. 14, Bucuresti, 1991, IV, 60, 4, p. 183.
49. Procopius, Istoria secreta, traducere de Haralmbie Mihaescu, Bucuresti, 1972, 8, 12-13, p. 79; ibidem, 13, 28-30: “Era, ca sa zic asa, neostoit in cele mai multe imprejurari si niciodata nu tinea sa se sature de mancare si bautura, ci le atingea doar cu varful degetelor si apoi se scula de la masa, deoarece credea ca asemenea lucruri sunt un adaos fara insemnatate si o povara a firii; de aceea, deseori postea doua zile si doua nopti, mai ales in preajma sarbatorilor Pastilor. De multe ori atunci ramanea nemancat doua zile de-a randul, dupa cum am spus; se multumea cu putina apa si cateva buruieni salbatice; dormea numai un ceas si apoi isi petrecea timpul intr-o vesnica miscare…”.
50. Teofilact Simocata, Istorie bizantina. Domnia imparatului Mauriciu (582-602), traducere, introducere, indice de la Haralambie Mihaescu, Bucuresti, 1985, III, 1, 3-4 p. 59: “Priscus a pornit spre Antiohia si a poruncit ostenilor sa se adune la Monocarton, iar el insusi s-a dus la Edesa si s-a intalnit cu Germanus; l-a primit cu marinimie, l-a imbratisat dupa sosire (caci acesta isi avea scaunul in Damasc) l-a invitat in ziua urmatoare la pranz si i-a aratat bunavointa. Dupa patru zile comandantul a plecat din Edesa, a luat cu sine pe cel care ilustra scaunul episcopal si s-au dus in tabara: era ziua mult asteptata in care romanii sarbatorea patimile Mantuitorului; in aceasta zi Fiul singur nascut al lui Dumnezeu, de aceeasi fiinta cu Tatal si la fel de slavit in imparatia Lui, a mantuit lumea. (Acesta e Hristos). Comandantul judeca in mintea lui asa: “Nu se cuvine ca episcopul sa sarbatoreasca Ziua Invierii in cetate, iar oastea romana s-o sarbatoreasca undeva, afara pe camp, ca si cum ar fi exclusa de la bucuriile cetatii”. De aceea, a luat episcopul si l-a dus la Monocarton, iar Germanus a ajuns inainte de sosirea comandantului; si l-a prezentat armatelor”…
51. Georges Ostrogorsky, Histoire de l’Etat byzantin, Paris, 1969, p. 129.
52. Denis A. Zakythinos, Byzantinische Geschichte 322-1071, Wien-Koln-Graz, 1979, p. 223: “Nachdem die byzantinischen Truppen in Preslav die Auferstehung des Heilands (16. April) gefeiert hatte, wandten sie sich nach Norden”…
53. V. mai sus nota 20.
54. G. Ostrogorsky, op. cit., p. 303-304.
55. Ebersolt, op. cit., p. 8-9.
56. Constantin VII Porphyrogenete, op. cit., tome I, cap. 37 (28), p. si urm.
57. Imparatul Constantin citeaza doar inceputul cantarii, asa cum il reproducem si noi. Am incercat sa identificam textul integral al ei in urmatoarea cantare din Triodul, ed. a VIII-a, cu binecuvantarea Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, 1986, p. 187: “Zi plina de bucurie si de veselie astazi s-a aratat, ca lumineaza lumina dogmelor celor prea adevarate si staluceste Biserica lui Hristos, impodobindu-se acum cu inaltarea sfintelor icoane si cu stralucirile chipurilor si se face credinciosilor unire de Dumnezeu daruita”.
58. Constantin Porphyrogenete, op. cit., cap. 38 (29), p. 149-150.
59. Ibidem, cap. 39 (30), p. 151-157.
60. Ibidem, cap. 40 (31), p. 158-159.
61. Ibidem, cap. 41 (32), p. 160-164.
62. Ibidem, cap. 42, p. 165-166.
63. Ibidem, cap. 43 (34), p. 167-168.
64. Ibidem, cap. 1, p. 27-28; cap. 44 (35), p. 169-173.
65. Ibidem, cap. I, p. 16-20, cap. 4, p. 38-40.
66. Ibidem, p. 38.
67. Ibidem, p. 38.
68. Ibidem.
69. Ibidem, p. 39.
70. Ibidem, p. 39-40.
71. Ibidem, p. 40.
72. Ibidem, cap. 5, p. 41.
73. Ibidem, cap. 5, p. 42.
74. Ibidem, cap. 42, p. 165.
75. Ibidem, p. 41-45, 65-77.
76. Ibidem, cap. 20 (11), p. 78-81.
77. Ibidem, cap. 21 (12), p. 82.
78. Ibidem, cap. 23 (14), p. 84-88.
79. Ibidem, cap. 24 (15), p. 89.
80. Ibidem, cap. 25 (16), p. 90-91.
81. Vezi studiul nostru: Izvoarele apostolice ale crestinismului romanesc. Sfantul Apostol Andrei si Tomisul, in St. Teol. XLVI, 1994, 1-3, p. 80-88, Sources concernant la mission du Saint Apotre Andre sur le territoire de la Roumanie, Et, byz, et. Post-byz, III, 1997, p. 8-18; Pr. Sabin Verzan, Propovaduirea Evangheliei in Scitia Mica (Dobrogea). Argumente si temeiuri noutestamentare, in St. Teol. 47, 1995, 4-6, p. 79-118. Idem, Sfantul Apostol Andrei, carte tiparita cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Lucian, Arhiepiscopul Tomisului, Edit. Diacon Coresi, Bucuresti, 1998, p. 206; in curand va apare si un nou studiu al nostru intitulat: Apostolicitatea crestinismului romanesc: Sfintii Apostoli Andrei si Filip.
82. Emilian Popescu, Christianitas Daco-Romana, Bucuresti, 1994, p. 200-216.
83. Fontes Historiae Dacoromanae, vol. II, Bucuresti, 1970, p. 712.
84. Teofilact Simocata, op. cit., VII, 13, 1-7, p. 147-148.

In veci Scriptura Sfanta
Eu nu voi parasi,
In ea gasesc eu pace
Si numai bucurii.

In ea-ntalnesc iubirea
Parintelui Ceresc,
In Iisus Salvatorul,
Mielul Dumnezeiesc.

Cand am ispite grele
Si ochii cand imi plang,
Alerg la ea intruna,
Cu ea toate inving.

Cand pierd a mea carare,
De lume inselat,
La Iisus ea ma-dreapta
Si iarasi sunt scapat.

Ea e a mea lumina,
Dreptate si comoara,
Ca ea nu e nici una
Chiar lumea de-nconjori.

In ea ma-ncred intr-una,
Izvor de viata e,
Cu ea eu voi ajunge
In a mea patrie.

De-atatia ani…

De-atatia ani a stat Iisus
In pragul casei tale,
Dar tu zavorul greu i-ai pus
Cu multele-ti gresale.

Tu azi te-mpotrivesti mereu,
Dar nu ti-e teama oare,
Ca s-a sfarsit si Harul Sau,
Si lunga Lui rabdare?

Cand glasul Lui te cheama iar,
Iubitul meu, asculta,
Primeste al iertarii har,
Caci vina ta e multa.

Si va veni un ceas amar,
O vreme de obida,
Cand vremea Sfantului Sau Har
Pe veci o sa se-nchida.

Iar tu vei ramanea pe veci
In focul de afara,
In nesfarsit amar sa treci
A iadului povara.

Dar chinul cel mai greu si-amar
Va fi incredintarea,
C-a fost si pentru tine-un har,
Dar i-ai respins iertarea.

O, om

O, om! Ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui în scris sau grai,
De pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad sau rai
Pe multi o sa-i îndrume.
Ce grija trebuie sa pui
În viata ta, în toata,
Caci gândul care-l scrii sau spui
S-a dus, în veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui.
Ori viu, ori mort odata,
Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergând din gura în gura
Va-înveseli sau va-ntrista,
Va curata sau va-ntina,
Rodind samânta pusa-n ea
De dragoste sau ura
Scrii un cuvânt: cuvântul scris
Este un leac sau o otrava.
Tu vei muri dar tot ce-ai scris
Ramâne-n urma drum deschis
Spre ocara sau slava.
Ai spus un cântec, versul sau
Ramâne dupa tine.
Îndemn spre bine sau spre rau,
Spre curatenie sau desfrâu,
Lasând în inimi rodul sau.
De har sau de rusine
Arati o cale, calea ta
În urma ta nu piere,
E calea buna sau e rea
Va prabusi sau va-nalta,
Vor merge suflete pe ea,
La pace sau durere.
Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita.
Cum ti-o traiesti: vei câstiga
Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, Om! Ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,
Dar ce ai spus prin scris sau grai
Sau lasi prin pilda care-o dai
Pe multi, pe multi spre iad sau rai
Mereu o sa-i îndrume.
Deci nu uita: Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi în inimi luminos
Un semn, un gând, un drum frumos
Caci pentru toate ne-ndoios
O data vei da seama.
Amin

CREDINTA MEA

Credinta mea? Nimic de n-as avea,
Iisuse Sfinte, sa raman cu Tine,
Ruina de as fi, intre ruine
Sa ma cuprinda doar iubirea Ta -

Fara nimic, nadejde sau speranta,
Doar Tie, Doamne Sfinte, sa ma darui,
In Viata Ta cea sfanta sa ma narui,
Chiar daca sunt o pacatoasa zdreanta -

Flamand si gol, impuns de tot si toate,
Din Evanghelia Ta sa tot citesc,
Aievea-n gand mereu sa te-ntalnesc,
Si-n Duhul Sfant, sa nu te pot socoate
Atat de bun, in tainul ingeresc -

Mortii sa las doar post si rugaciune,
Biserica, si blande fapte bune,
Din Sufletu-Ti, cu dragoste, sa rup
Cuvintele-Ti, eterna Lor minune,

Sa fiu in trupul Tau, mai micul trup
Pe care-l chemi Iisus – Iisus, Stapane…
Doamne-Ajuta!

Bate Doamna-n fiecare poarta

Bate Doamna-n fiecare poarta,
Bate Doamna-n fiecare gand,
Ca sa nasca pe o lume moarta
Pe Pastorul Vietii, luminand -

Bate Doamna – nimeni nu-i deschide,
Bate Doamna – toti au impietrit,
Toti se-ascund in casele aride,
Se ascund in suflet troienit -

Astazi Doamna iarasi de ar bate,
Nimeni n-ar deschide, si-ar urca
Intr-o iesle, poate-ar lumina
Pruncul Ei, in sufletele toate -

Nici o usa, astazi, un copil
N-ar deschide, singur, pe o lume,
Ar cauta Iisus un loc umil
Unde sa se nasca, fara nume -

Plina-i Lumea toata de avarii
Care darul vietii nu-si impart
Cu o Doamna, si cu Domnul Mamii -
Sufletul crestinilor e spart -

Si asa, pe Lumea Rautatii,
Bun e numai bunul Dumnezeu,
Ca-si trimite Fiul, Domnul Vietii,
Lumii-intregi, sa ia pacatul sau -

Sa deschida Raiul tot la cei
Nu au nici copii, nici Dumnezeu…